Meşterul popular Nicolae M. Nica

7 comentarii to “Meşterul popular Nicolae M. Nica”

• Ina's Beads

  29/03/2011 at 22:54

  Adevarat artizan
• Cristina

  30/03/2011 at 17:10

  Traditia se pastreaza. Astfel de persoane ar trebui promovate mai mult pe canalele de media.
• Elena

  30/03/2011 at 17:21

  Artizan mi se pare putin spus. Cred ca cel mai potrivit cuvant pentru acest om este ROMAN. In adevaratul sau sens :)
• Laurentiu

  02/02/2012 at 20:12

  UN DAC LIBER COBORÂT ÎN VIAŢA NOASTRĂ DE PE COLUMNĂ:
  NICOLAE M. NICA LA 95 DE ANI

  Grea misiune să scrii despre meşterul Nicolae M. Nica atunci când trebuie să prefaţezi o carte ce îl are ca autor… Cu atât mai dificilă este alegerea unui titlu care să sintetizeze dimensiunea acestui român autentic. Alegem până la urmă sintagma unui dac liber coborât în viaţa noastră de pe Columnă, motivat fiind de ceea ce îmi scria la 22 iunie 2009: „Vin cu o propunere, şi vă rog să mă ajutaţi. Vreau să facem la Chilia o revistă pe care să o numim Dacii Liberi, în care vom publica tot ce aparţine de muzeu, şi cât mai patriotic…”
  A fost voia Domnului ca dintr-un neam de daci liberi să se nască la 7 februarie 1917 în Chilia din Făgeţelu Oltului, Nicolae Nica, într-o familie de ţărani harnici, părinţii săi Marin şi Floarea oferindu-i ca repere în viaţă cinstea, omenia şi cultul muncii.
  „Tatăl meu, tot aşa, două clase primare a avut, că nu se învăţa înainte. Era cizmar şi dogar şi rotar şi tot… Mama n-a ştiut deloc carte. El c-o bardă la brâu când ajungea s-apuca şi-şi făcea ce-i trebuia pentru plug, pentru căruţă… Asta e bună pentru cutare, asta e bună pentru cutare… De aicea s-a născut pe urmă ideea ca tata să nu mă dea la meserie pe mine, că i-a dat pe ăilalţi. A dat pe cel mare rotar, pe al doilea fierar, pe al treilea cântăreţ la biserică. Eu sunt al patrulea. Mai avea după mine o soră, care, tot aşa, a dat-o la croitorie la Piteşti şi un frate pe care l-a dat la un cofetar. L-a dat întâi la cojocărie şi a fugit, că era mizerie. Înainte la meşteri nu era ca acuma… (…) Tata a zis că pe mine nu mă mai dă la meserie. Eu eram bun la gospodărie, la sapă, la casă, la toate şi la munca de atelier, că fraţii mei aveau atelier acasă acolo şi eu dădeam fuga acasă la ei, ca să-i ajut să mă alipesc de ei şi mă atrăgea… Dar tata nu mă lăsa şi-atunci am fugit de acasă la Brăila …”
  Copil fiind a auzit pentru prima dată cântecul neasemuit al ciocârliei, înălţându-se spre infinit, în pădurile Ciorâcăi şi în lunca Vezii. A lăcrimat ascultând întâmplări povestite de înţelepţii satului său natal şi a făgăduit să îndeplinească în existenţa sa testamentele străbunilor săi. Întărit de atingerea aspră a vremurilor şi-a dorit să nu lase scânteia din vatra părintescă să se stingă şi a primit harul dumnezeiesc al înveşnicirii ca „cioplitor de gânduri” în lemn şi os.
  Destinul l-a avut mereu în cumpănă însă niciodată nu s-a trădat pe sine. A fost încorporat pentru efectuarea stagiului militar în martie 1939. Calvarul războiului celui de al doilea război mondial a determinat mobilizarea sa pentru luptă la 29 iunie 1940. A participat direct la Campania din Est având gradul militar de sergent. A lăcrimat de emoţie la trecerea Prutului şi eliberarea Basarabiei.
  La 24 noiembrie 1943, cu ocazia luptelor de la Melitopol a fost declarat dispărut de război. Realitatea amară a fost că a căzut prizonier şi a trebuit să lupte pentru viaţă şi demnitate umană în iadul lagărelor ruseşti. Despre această Golgotă personală, Nicolae M. Nica, mi-a scris atunci când îl felicitam la aniversarea a 86 de ani, în următorii termeni: „Vă fac contestaţie! Din cei 86 să scoateţi 5 ani de prizonier, adică 1943-1948. Apoi mai scoateţi 3 ani de război, 1941-1943, şi rămâne 76. Trec de la mine 2 ani de armată şi alţi ani premilitara (1936-1939). Ce ziceţi îmi acordaţi contestaţia?! Ne jucăm cu anii. Doresc ca nimeni să nu mai petreacă aşa timpuri cum le-am petrecut eu şi mulţi din generaţia mea.”
  La 25 mai 1948 a fost eliberat din prizonierat şi a revenit în ţară. Între 1959-1962 a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă din Piteşti, specializarea sculptură. După 1965 s-a dedicat activităţii de cercetare şi colecţionare a unor vestigii istorice din satul natal, fiind cel care a înfiinţat la 1 iunie 1979 Muzeul Sătesc din Chilia, contribuind în mod direct la salvarea patrimoniului istoric şi etnografic din nordul judeţului Olt.
  Sfinxul de la Chilia mărturisea cândva cu emoţie: „De tânăr am vrut să fac în satul meu muzeu. Mi-am dat seama cât de important este ca lucrurile să se păstreze ca martori tăcuţi ai vremurilor. Eu am citit mult ca să-mi dau seama de când datează localitatea noastră, iar prin probele pe care le-am descoperit şi care se afla aici, în muzeu (cinci topoare de piatră cu orificiu, silexuri, pumnale, cruci de morminte) şi prin alte dovezi ştiinţifice, pot dovedi că localitatea noastră este mai veche decât o atestă documentele.
  Când am venit aici, în ’48, m-au primit ca pe un comunist; au vrut să-mi dea servicii pe care eu nu am putut să le accept: fie să iau declaraţiile de la oamenii de prin sat, fie să spun care sunt cei care vorbesc împotriva colectivizării. După ce le-am spus că nu pot să fac aşa ceva, am zis ca vreau să fac un muzeu, la care mi-au răspuns în batjocură: «Măi prăpăditule, te-ai născut tu să faci muzeu?». Apoi, tot în 1948, am hotărât plecarea de aici. Am luat două zăvelci ale mamei, o ladă de zestre, o masă rotundă dintr-un lemn şi ceva mărunţişuri. Cu ele am umblat din toamna lui ’48 în Piteşti, apoi la Ştefăneşti, iar în 1979 am revenit la Chilia şi am deschis o expoziţie cu tot felul de lucruri. În perioada amintită până la întoarcerea mea aici am făcut şcoala populară de artă pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele despre artă, am studiat tratate de istorie pentru a şti mai multe despre Chilia şi m-am gândit să fac totuşi muzeul aici, nu la Goleşti, unde am fost chemat să-l fac, pentru că la Goleşti erau Brătienii, fraţii Goleşti, Liviu Rebreanu, iar eu am zis că nu puteam fi pe lângă ei…”
  În perioada 1994-2003 şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Muzeului Judeţean Olt, îndeplinind funcţia de custode al filialei de la Chilia-Făgeţelu.
  A participat de-a lungul timpului la numeroase manifestări cultural-artistice (expoziţii personale, de grup, simpozioane, colocvii, târguri ale meşterilor populari) judeţene, naţionale şi internaţionale, de fiecare dată reprezentând cu onoare judeţul Olt. Premiile obţinute, originalitatea şi valoarea creaţiei sale artistice au determinat alegerea sa ca membru de onoare al Academiei de Arte Tradiţionale „ASTRA” din Sibiu. Pasiunea pentru desluşirea tainelor meşteşugului lemnului l-au situat întotdeauna în atenţia mass-mediei, numeroase documentare de televiziune imortalizând pentru posteritate existenţa sa ca personalitate inconfundabilă a meleagurilor oltene.
  Este fondatorul Fundaţiei Culturale „Nicolae M. Nica”, organism ce s-a preocupat de înfiinţarea unei biblioteci şcolare şi organizarea unor cursuri de arte şi meserii (sculptură în lemn, ţesut-cusut) pentru tineri, în comuna Făgeţelu, judeţul Olt.
  Am avut privilegiul de a mă întâlni şi a vorbi cu mulţi dintre „robii frumosului”, cum inspirat i-a numit cineva pe marii noştri creatori populari. Nicolae M. Nica are în sufletul meu un loc aparte.
  Dacă mi-ar cere cineva să definesc într-o frază personalitatea sa, aş afirma cu toată convingerea că nu am mai cunoscut un om care respiră cu atâta energie aerul pur al nemuririi, care cu un altruism împins la extreme, în tot ce face, vrea să pună sub pază cerească, povestea satului în care s-a născut.
  Cine doreşte să păşească pragul muzeului din comuna Făgeţelu rămâne cu amintiri pe care timpul nu le poate estompa uşor. Având conştiinţa posterităţii, împărtăşind filosofia pământului şi avându-l deasupra frunţii sale pe Dumnezeu, Nenea Nica, cum îi place să îi spună copiii satului natal, aşteaptă clipa în care să vă deschidă uşa Muzeului Satului din comuna Făgeţelu.
  Mai lucid decât oricând, sfidând prin creaţia sa abisul non-identităţii, meşterul ştie că rădăcinile puternice asigură trăinicia pomului vieţii. El ciopleşte în lemn metafore dorind să ne reamintească taina unuia dintre cele mai semnificative mituri ale neamului românesc, cel al „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte”. Cu sufletul în mâinile-i măiastre, făcându-ne părtaşi la unul dintre cele mai frumoase testamente pe care mi-a fost dat să le percep, prin ceea ce creează Nicolae M. Nica ne vorbeşte – adunând laolaltă omul, filosoful popular, cuvântul, pământul – de armonia şi inestimabila valoare eposului satului de odinioară, de binecuvântatul simţ al frumuseţii poporului nostru.
  Dacă ne gândim că primul obiect pe care l-a făurit meşterul nostru drag, „un butoiaş”, pe care l-a lucrat înainte să plece la război, dar pe care ulterior l-a adus în muzeul inimii sale, putem afirma că o mâna divină a aşezat lucrurile în matca firească. Astăzi, când timpul i-a aşternut pe tâmple albul imaculat al portului românesc pe care îl poartă cu mândrie, când mâinile-i de aur iscodesc cu ritmicitatea ceasornicului carnea lemnului sau a fragmentelor de os se cuvine să-i mulţumim mai mult ca oricând pentru că ne învaţă copiii ceea ce însemnă perenitatea valorii.
  Una dintre lucrările sale intitulată „Lecţia vieţii” are în opinia sa următorul mesaj: „Părintele şi învăţătorul spun copilului că viaţa omului e ca o scară, pe care trebuie să o urce, cât mai sus. Treptele sunt mai grele, dar când cobori, drumul este mai lin şi ajungi uşor la pâine. Dacă nu înveţi toată viaţa ta, urci greu şi greu vei ajunge la pâine”.
  Mă simt onorat să reproduc o scrisoare pe care mi-a trimis-o la 10 mai 2009, document edificator asupra universului spiritual al artistului şi românului Nicolae M. Nica: „Mă simt dator să Vă scriu datorită discuţiilor despre frumoasa călătorie pe care aţi făcut-o în Apus. Faptul că mi-aţi spus că în parcursul drumului erau foarte multe lucrări de Artă. Eu ştiu acest lucru de foarte mult timp dar nu am calitatea de a spune. Dovadă vă dau activitatea mea de zeci de ani în care am pus peste 15 (cincisprezece) lucrări pe raza localităţii Chilia-Făgeţelu la privirea trecătorilor care le admiră mult şi le fotografiază. Dar nimeni nu mi-a spus că e bine sau e rău şi nimeni nu mi-a dat o cană cu apă. Nu voi cere niciodată nimic de la nimeni, pentru mine dar măcar să mai fi venit cineva cu o idee alături. Tot aşa asemănătoare cu o lucrare care educă fără cuvinte de laudă. Deci avem şi noi. Eu am la Chilia ce Dumneavoastră aţi văzut la Budapesta (şi poate mai de valoare) ca acelea de acolo, pentru că fiecare îşi iubeşte mama lui. Chiar dacă mama mea e urâtă, e mama mea. Dacă mai veneau lângă mine şi alţii cu acelaşi suflet fiţi sigur că lucrurile mele străluceau la soare mai mult. Vă mulţumesc pentru ce mi-aţi povestit şi vreau să vă încurajez că avem şi noi valorile noastre făcute de noi prin puterea de judecată cinstită. Nu capturate şi plătite cu sânge. Noi, poporul român, am dat tezaurul polonezilor înapoi iar ruşii nu ni-l dau nici cerut tezaurul nostru. Prigoana comunistă a distrus toată cultura noastră şi va dura secole pentru a reveni la rând cu alte popoare. Aş vrea să mai discutăm despre ce ar trebui să mai facem noi, puţin, simplu dar educativ.”
  Nica M. Nicolae este un ţăran autentic, un artist desăvârşit în meşteşugul cioplirii lemnului şi al intarsiei în os. Lucrările sale au ca tematică lumea satului tradiţional românesc, ţăranul cu orizontul său inefabil clădit pe filozofia pământului. Povestea lemnului, instinctul prelucrării acestuia îl păstrează intact, cu talent şi vocaţie autentică, iar meşteşugul îl transmite mai departe tinerei generaţii, cu harul şi smerenia ţăranului român.
  Am să relatez un episod autentic dintre atât de multe trăite în preajma lui Nicolae M. Nica. În toamna anului 2007 Primăria şi Consiliul Local din Făgeţelu, Muzeul Judeţean Olt şi Muzeul Sătesc din Chilia au organizat sărbătorea „Porţi deschise pentru fiii satului”. Printre înalţii oaspeţii care au participat la evenimente au figurat şi cunoscuţii artişti de muzică populară Maria Ciobanu şi Ionuţ Dolănescu. Nea Nica i-a primit în muzeul sufletului său. I-a ţinut de mână pe tot parcursul vizitei în expoziţie. La sfârşit, cu ochii înlăcrimaţi, vizibil emoţionat, a strâns-o părinteşte pe Maria Ciobanu la piept şi i-a şoptit următoarea rugăminte: „Mărie, să-mi laşi aici pentru muzeu, un pui de ciocârlie!”
  Iniţial aceasta nu a înţeles şi l-a rugat să mai repete o dată. Apoi, Maria Ciobanu a revelat… Ionuţ Dolănescu l-a îmbrăţişat cu dragoste şi i-a mărturisit că seamănă cu bunicul său. Nea Nica nu s-a dezminţit şi le-a cântat aşa cum o face cu patimă când îl apucă dorul. Am fost martor atunci şi am simţit din plin măreţia şi unicitatea clipei. Acesta este Omul despre care astăzi trebuie să scriu…
  Mi-a dăruit cândva un în semn de neuitare şi prietenie una dintre lucrările sale executate prin intarsie în os. O piesă dragă sufletului meu pentru mesajul criptat într-un material care va străbate timpul. O metaforă populară în care apar reprezentate o pasăre şi un animal. În două registre distincte sunt încrustate o vulpe şi o cucuvea. L-am rugat pe Nea Nica să-mi explice mesajul, în realitate, încă o pildă de înţelepciune populară… Mi-a spus cu dragostea paternă: „Laurenţiu, conduci Muzeul în vremuri pe care nu doresc să le mai apuce nimeni. Trebuie doar să ai iscusinţa vulpii şi nesomnul cucuvelii. Asta însemnă că trebuie să ştii să te fereşti de relele lumii dintotdeauna, cum sunt răutatea, invidia şi lipsa de caracter”.
  La cei 95 de ani pe care îi împlineşte pe 7 februarie 2012 se cuvine să aducem firească cinstire artistului popular Nicolae M. Nica, unul dintre robii frumosului şi cu siguranţă cel mai desăvârşit dintre înţelepţii Oltului. Misiunea sa pe această lume a fost aceea de a şlefui metafore în lemn şi os, de a consemna în cronica timpului frumuseţea neasemuită a satului românesc, nepervertită de uniformizare şi modernism.
  Acolo, la Chilia-Făgeţelu, Nea Nica, aşa cum îi spun cei apropiaţi sufletului său, sfidează scurgerea vremurilor lucrând fără odihnă pentru păstrarea tradiţiei şi perpetuarea valorilor fundamentale ale neamului românesc.
  Cine a avut sau va avea şansa să îl cunoască pe decanul de vârstă al meşterilor populari din judeţul Olt va simţi emoţia revelaţiei descoperirii în contemporaneitate a unui fiu al meşterului Manole, a unui destin dăltuit între Doina şi Mioriţa neamului românesc.
  Testamentul său artistic nu este altceva decât cel lăsat cu limbă de moarte de moşii şi strămoşii săi ţărani din Podişul Cotmenei: „Nu e nevoie să lăsăm prea mult, dar să lăsăm ceva care să-i facă pe urmaşi să gândească că e bine de păstrat, că e frumos de admirat. Lucrările mele prezintă ceva care dă căldură simţului uman, dă viaţa pe care o trăieşte ţăranul. În fiecare lucrare se simte ceva din el, din activitatea lui. Am plâns odată în expoziţia muzeului, că un copil, neîndemnat de nimeni s-a dus şi a pupat o sculptură din lemn. Ce a simţit el, acest copil?”
  Sfinxul de la Chilia, Nicolae M. Nica, vă aşteaptă pe fiecare dintre cei ce cutezaţi să auziţi chemarea nemuririi. Locul unde Marele Înţelept al Oltului vă primeşte în pragul Muzeului pentru a vă recita cu tristeţe versurile ultimei strofe a poeziei Casa Noastră, aparţinând marelui scriitor român Vasile Voiculescu:

  „Azi satu-i plin de gloată, străinii îl cercetează,
  Dar casa ni-i pustie şi curţile-n ruine,
  Şi stors fără de milă în preajmă greu oftează,
  Întreg cuprinsul nostru ajuns în mâini străine”.

  Acesta este Nicolae M. Nica, Omul şi Românul pentru care am veşnic sentimentul că nu am făcut absolut nimic. La cei 95 de ani îi mulţumesc că există şi că mi-a dat voie să beau din „apa vie” a fântânii sufletului său nepereche. Promit că am să mă călăuzesc în viaţă după dedicaţia pe care mi-a făcut-o pe o carte: „Toată viaţa să dai. Niciodată să nu ceri şi vei trăi fericit şi cu zâmbetul pe buze”.
  Sfinxul de la Chilia trăieşte şi veghează pentru izbăvirea noastră. Un dac de strajă cerurilor Oltului…
  Să ne trăieşti veşnic Nenea Nica!

  Cerc. III drd. Laurenţiu GUŢICĂ
  director Muzeul Judeţean Olt
• Ciprian

  26/03/2012 at 12:50

  Ce s-a intamplat cu clipurile? De ce nu mai sunt valabile?
• Marian Gorun

  26/03/2012 at 20:54

  Au fost eliminate de catre persoana care le-a postat.
• Ciprian

  30/03/2012 at 12:34

  Pacat…mare pacat.Nu stiu de ce le-a dat jos dar oricum..mare pacat.